Ce nu am învățat în timpul pandemiei de coronavirus

Dragilor, sper că sunteți bine. În casă nu știu cât mai stați în ultimul timp, dar important este să fim precauți cu toții. Noi #stamacasa în continuare și așteptăm cu nerăbdare #sandalefaine de pe o frumoasă insulă grecească [revenim zilele următoare cu vești din atelier]

Nu știu voi, dar sentimentul general pe care îl percep de vreo două – trei săptămâni este că am cam uitat de pandemie… nu neapărat în sensul menținerii normelor obligatorii de igienă [aici mă bazez, totuși pe o responsabilitate default, ca să zic așa, a fiecăruia dintre noi…], ci mai degrabă a acceptării ei. Căci da, începem să trăim cu ea. Și eu cred că altceva nu mai avem ce face. Dar să fim totuși conștienți de ea și de efectele ei și să avem grijă ce și cum facem în spațiile aglomerate. Dar cu socializarea ce facem? Cu îmbrățișările? Mie mi-e tare dor de ele și încă am impulsul acesta… mi-l înfrânez însă cu un zâmbet larg și un dat din cap cu subînțeles.

E tare ciudat să îi privești pe toți din jur cu suspiciune. Când trec oameni pe lângă mine, chiar și pe strada noastră, nu mulți, încă am o strângere de inimă și aproape fără să îmi dau seama, trec pe partea cealaltă. Cu toate acestea, am început să socializăm din nou, încet – încet, cu copiii de pe stradă, că totuși nu îl mai pot ține pe funky baby izolat… De obicei mă iau cu ei cu joaca și uit. Recunosc însă că sunt și zile în care mă macină socializarea asta a lor… what to do?…

Aici intervine responsabilitatea fiecăruia. Aici intervine nevoia de a ne baza unii pe alții, de fapt, nu? Eu mă bazez pe tine că faci tot ce îți stă în putere să te ferești de o posibilă infectare cu coronavirus, alții se bazează pe mine și tot așa. Aici și acum e adevărata comunitate.

Ce voiam să vă spun de fapt este că, nici acum, în vreme de pandemie, nu am învățat pe deplin ceva. Și anume, să nu mai judec oamenii după aparențe.

Eu sunt genul de persoană foarte empatică, dar foarte, dar numai cu persoanele cu care rezonez instant. Nu știu cum să explic mai bine… Nu sunt figurantă [deși mulți au această impresie despre mine, pentru că deh, așa par în general la prima vedere], dar dacă nu îmi place o persoană, nu îmi place și punct. E un feeling, o vibrație, nu știu ce e, dar cu greu pot începe, ca să nu mai spun de a menține, o relație cu cineva cu care nu rezonez de la bun început… Poate fi o privire, un cuvânt, un gest… și e suficient să îmi dau seama dacă pot merge mai departe sau nu cu o persoană, atât pe plan personal, cât și profesional. Sincer, nu știu dacă e bine sau nu. Nu știu dacă e bine să îți anulezi așa, încă din start, șansa de a cunoaște oameni noi, de a descoperi oportunități noi, de a trăi experiențe noi…

Un lucru e cert, însă. Ce NU am învățat în timpul pandemiei de coronavirus este să nu mai judec oamenii la prima vedere… Lucrez la asta de câțiva ani buni, dar sincer mai am încă pe atât.

Între timp, ne bucurăm de zilele cu vreme faină și de muuuuultă iarbă. Vă îmbrățișez pe toate, Ioana [rezervă-ți și tu perechea de sandale faine pentru zilele cu soare]

[ EMPATÍE (< fr.) s. f. Intuiție simpatetică, identificare afectivă, transpunere. În psihologie, desemnează un proces complex (perceptiv, intelectual, afectiv) constând în identificarea subiectului cu obiectul cunoașterii (îndeosebi o persoană) și în proiectarea stărilor proprii asupra acesteia din urmă, subiectul trăind în sine viața altuia ]