Despre o tipă faină – OANA

Mati, yoga, New York, high fashion, 36, evenimente, tocuri, București

A fost odată o fetiță cu sandale roșu – alb… cred că așa erau, dar sincer nu îmi aduc bine aminte. Cred că port negru de prea multă vreme. Însă, prima pereche de încălțări la care am renunțat cu greu & tare rău mi-a părut atunci că am crescut mai mare decât ele, a fost o pereche de saboți – varianta clasică, reală a saboților: cu talpă de lemn, dintr-o piele maro – cognac, cu ținte auriu stins de jur împrejurul tălpii, care mascau cuiele ce prindeau, de fapt, pielea de talpa de lemn. Au fost și primele mele “tocuri”; nici nu mai știu de unde i-am primit și nici câți ani aveam, dar i-am purtat până când flecurile de cauciuc s-au desprins, tălpile s-au tocit și călcâiul îmi ieșea puțin pe afară. Tare faini mai erau… au dispărut însă odată cu casa copilăriei mele.

Care este cea mai veche pereche de încălțăminte pe care încă o ai?

De pe vremea când nu știam cine sunt, ce vreau de la viață, dar încercam tot și îmi doream de toate – adică din liceu – am rămas cu… o pereche de saboți. Saboți în accepțiunea “fină” a termenului, de această dată. Adică, un pantofior finuț, cu toc înalt de forma unui cilindru oval, cu partea din față din lac negru, brodați pe lateral cu trandafiri negri… tu nu i-ai fi păstrat?

Hmmm… cea mai mare valoare sentimentală… o va avea perechea de sandale pe care o voi cumpăra pentru “acel” moment al vieții pe care încă îl țin la distanță, dar care îmi tot dă târcoale. Probabil că nu va veni încă pentru următorii 2 ani, însă… cine știe…? In my true Carrie Bradshaw fan style, I’m wishing for a silver pair of Manolos… nu puteam scrie asta în română.

Cel mai bine este să nu spui niciodată niciodată… dar probabil că nu voi ajunge să port niciodată papucii albi de la Doctor Scholl pe care medicul de frate al meu și farmacistul de mama a mea îi au la locul de muncă.

Depinde de zi; uneori, știu că vreau să port o anumită pereche de încălțări și îmbrăcămintea apare în consecință, alteori invers. Sunt cam 50 – 50%. Însă, încălțămintea contează mult – it can make or break an outfit. Iar coloristic vorbind, mai degrabă mi-aș lua pantofi colorați decât un tricou “vesel”.

Când treci pe lângă un magazin cu încălțăminte te oprești să te uiți în vitrină?

De cele mai multe ori, da… în 99% din cazuri nu îmi caut ceva și nu cumpăr nimic, însă ei și ele sunt atât de frumoși și frumoase.

Cât de departe sau cât de mult ai mers într-o vacanță de vară cu o pereche de sandale / teniși etc.?
Mult. Cu o pereche de sandale ce devenise singura “demnă” de purtat; le-am purtat până când le-am consumat talpa. Și cu o pereche de Converse care m-au purtat și la festivaluri pe afară și pe aici, așadar kilometri întregi, purtați până când, așa cum cere orice pereche de Converse, pânza s-a desprins de talpă. Nu i-am aruncat. Ei m-au plimbat și la Sziget la festival, așa că… o să mai stea ceva cu mine.

Există o persoană pe care o admiri pentru pantofii ei? Te-a influențat cineva în acest sens?

Păi… S.J.P. / Carrie Bradshaw; cred că și SJP a fost inspirată de personajul ei & influențată de stilistul serialului, altfel nu cred că ar fi ajuns să aibă propriile colecții.

Cum reacționezi când te calcă cineva pe bombeu?

Hmmm… nu știu. Pot răspunde cu “nu știu”? Aș vrea să cred că reacționez cu calm și înțelepciune și nu mă las pradă furiilor așa de ușor. Realitatea este însă alta și, mental, îmi imaginez foarte ușor cum “suferă” cei care mă supără; apoi, îmi pare rău și mă gândesc la bumerange. Karma is a bitch. To each their own. Cine seamănă vânt culege… încerc să mă echilibrez și să îmi dau seama că nu este nimic atât de grav încât să merite să îmi consum timpul în mod negativ. Mai nasol însă dacă ești în aglomerație, în sandale, iar cel care te calcă este un masiv în bocanci. Ouch. Aia e… se mai întâmplă. Să mai lucrăm la echilibru. Și fizic și mental.

Pe Dorothy am jucat-o pe scena unui teatru din Lugoj, după multe ore de repetiții, în școala generală fiind, cu real interes pentru teatru și actorie. Cumva însă nu m-am identificat niciodată cu culoarea roșie (chiar dacă am încercat-o) și cred că, dacă ai putea avea totul peste noapte, ai pierde din vedere destul de repede faptul că trebuie să fii recunoscător în permanență pentru ceea ce ai primit. În schimb, dacă lucrezi la a fi din ce în ce mai bun în fiecare zi, lucruri minunate ți se întâmplă, lucruri care sunt încununate într-un “final” într-o mare de bine în care vei pluti cu fericirea în suflet. Și nu vei uita să mulțumești și să te bucuri cu adevărat în fiecare clipă. În plus, pantofii de cleștar sunt mai aproape de acei silver Manolos de care spuneam mai devreme. Îmi plac poveștile cu prinți și, deși nu cred că trebuie să aștepți să te “salveze” cineva, ideea de love conquers all îmi este cea mai dragă.