Despre o tipă faină – CRISTINA

24, aparent “adoptată” de București, ambițioasă, emotivă, să cunosc cât mai multe locuri din lumea asta, Somewhere over the Rainbow, Israel Kamakawiwo`ole, Pe aripile vantului, Margaret Mitchell

Prima mea pereche de sandale de care îmi amintesc cu drag a fost cea din clasa I. Era o pereche de sandale cu platformă și cu bretele bordo. Știu că până atunci nu mai purtasem încălțăminte cu platformă și mi se păreau foarte tari, tocmai pentru că mă faceau să par mai mare decât eram. Și mai stilată. Această amintire o am “păstrată” și ca fotografie. Dar, dacă mă gândesc mai bine, perechea mea de suflet a apărut puțin mai târziu, cam la 3 ani diferență. De această dată, e vorba despre o pereche de sandale cu talpă albă și bretele transparente. Aparent, părea un model destul de simplist. Știu că le-am primit de la nașa mea și că erau deja purtate. Le-am rupt când alergam, încercând să salvez un cățeluș. Mi-a părut tare rău, dar anul următor am găsit într-un magazin o pereche identică.

Perechea de pantofi de la banchetul din clasa a 8-a este cea mai veche pereche de încălțăminte. A fost cea mai frumoasă pereche de pantofi de până atunci și cea în care am investit cei mai mulți bani. Dar nu acestea au fost motivele pentru care am păstrat-o, mai ales dacă iau în considerare faptul că am purtat-o doar de două ori… ci că marchează o perioadă importantă a vieții mele – acesta este motivul care nu mă lasă să mă despart de ea.

Perechea de sandale de mai sus, cea cu bretele transparente a avut cea mai mare valoare sentimentală. Asta și pentru că îmi amintește de o perioadă foarte frumoasă din viața mea, de copilărie.

Nu aș purta încălțăminte cu toc cui, asta nu pentru că nu îmi place cum arată din punct de vedere estetic, ci pentru că nu mă simt comodă în ea și nu mă reprezintă, ca stil.

În principal da, aleg mai întâi hainele. Dar pentru că nu sunt suficient de “nebună” sau de curajoasă în ceea ce privește testarea de modele atipice, pot să aleg mai întâi și încălțămintea. Având în general modele simpliste, le pot accesoriza cu orice, sau aproape orice.

Când treci pe lângă un magazin cu încălțăminte te oprești să te uiți în vitrină?

Mă opresc, dar foarte rar.

În general port teniși, pentru că sunt mai mult băiat decât fată. Cred că port teniși dacă nu în fiecare zi din săptămână, cel puțin patru zile. Așa că, cel puțin jumătate din vară o petrec în teniși. Cealaltă parte este rezervată sandalelor, evident.

Da, este vorba despre mătușa mea, care este cu doar 10 ani mai mare decât mine. Îmi amintesc că în copilărie eram pur și simplu fermecată de perechile ei de pantofi și nu numai (sandale, cizme). Știu că singura culoare pe care o alegea era negru și absolut toate perechile aveau toc. Deși eu nu sunt fană toc cui, acele perechi mi se păreau incredibil de finuțe și speciale, aveau oarecum o doză de mister pentru mine, copil fiind.

Cum reacționezi când te calcă cineva pe bombeu?

Nu reacționez agresiv, sunt conștientă că nu se întâmplă acest lucru intenționat. Cu toate că, poate pentru o secundă – două, sunt puțin deranjată, nu vâd în acest lucru ceva grav, pe baza căruia ar trebui să existe anumte discuții. În afară de scuze, normal.

Aș alege pantofii lui Dorothy, pentru că aș opta pentru o pereche de încălțăminte care să mă facă să o aleg nu neapărat pentru partea estetică, pentru că mă face să mă simt specială, ci pentru că este comodă să mă simt bine purtând-o. Dacă ar fi să dau un răspuns strict luând în considerare partea simbolistică a rolului pe care îl joacă pantofii, atunci aș face aceeași alegere. În acest caz, pantofii m-ar ajuta să ajung “acasă”, care nu trebuie să însemne neapărat un loc, ci poate o persoană, un sentiment. I-aș considera un mijloc care ar putea să mă ajute să ajung mai repede la destinație, oricare ar fi ea.